După 40 de zile de la Învierea Sa, Isus îi duce pe apostoli afară din Ierusalim, spre Betania, şi, în timp ce îi binecuvântează, se desparte de ei, înălţându-se la cer. Faptele apostolilor ne arată că în segmentul de timp petrecut între Înviere şi Înălţare, Isus se arată ucenicilor şi le vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu. Le porunceşte să nu se îndepărteze de Ierusalim şi să aştepte făgăduinţa Tatălui. Din acel moment, apostolii stăruiesc în rugăciune, aşteptând Rusaliile.

Înălţarea lui Isus la cer nu este o îndepărtare a lui Isus de noi, ci o reîntoarcere a lui Isus în ceruri. În toate religiile, cerul nu e o dimensiune îndepărtate, ci lumea lui Dumnezeu, spune pr Nicolae Bodea, protopop greco-catolic de Şimleu Silvaniei.

"Înălţându-se la cer, Isus nu se eliberează de firea umană, ci duce cu sine realitatea nouă a umanităţii sale. Înălţarea lui Isus la cer ne dă şi perspectiva unde trebuie să fie ochii noştri aţintiţi. Să nu rămânem cu ochii plecaţi în jos, cu privirea la picioare. De-acum, Isus stă la dreapta Tatălui cu umanitatea sa, cu firea noastră umană."

Deşi înălţat la cer, despărţindu-se de apostoli, Isus rămâne pururi cu noi, ne aminteşte pr iezuit Marius Taloş.

"Înălţarea Mântuitorului la cer presupune o transfigurare, ca un Tabor, a simţurilor noastre. Înălţarea Domnului reprezintă înălţarea umanităţii noastre. Ea duce cu sine esenţa firii noastre la cea mai mare înălţime. Înălţarea Domnului ne pregăteşte un loc în cer, o stare lângă Tatăl. Noi trăim din Înălţarea Domnului, ea este vitală pentru noi; nu este doar un gând pios. Dacă Mântuitorul nu ar fi fost înălţat, am fi fost ca o persoana privată de oxigen. Reprezintă supapa care se deschide pentru a curge darul Duhului Sfânt."