Încă din seara Miercurii Mari, Biserica zoreşte imnografia spre "foişorul de taină" unde aveau să se petreacă mari lucruri din orânduirea divină. Joia Mare este o zi deosebit de densă liturgic şi în semnificaţii teologice. La Cina de Taină, Isus instituie două mari Sacramente, se face rob ucenicilor cărora le spală picioarele în scop pilduitor. Tot acum, Mântuitorul se lasă înrobit de oamenii nelegiuiţi care îl capturează, îl torturează, îl ocărăsc, îl judecă şi, mai apoi, vor pronunţa împotriva lui, în mod nedrept, sentinţa morţii.

Tabloul Joii Mari începe în foişorul care îl primeşte pe "Ziditorul şi pe cei împreună cunoscători ai tainelor tale. Acolo ai săvârşit Paştile şi acolo ai lucrat tainele." Acest spaţiu este văzut de către Biserică ca altar, spaţiu sacru, "cort ceresc", loc în care Isus săvârşeşte "cina cea fără de sânge şi slujba cea cuvântătoare, iar masa tainelor ce s-au săvârşit acolo, jertfelnic spiritual." Este interesantă folosirea repetată a termenului "lucrare". Cu alte cuvinte, sacramentele divine nu sunt inventate spontan, prin cuvinte vrăjite, ci sunt lucrate, adică ţesute prin lucrarea divină, prin gesturi şi cuvinte rostite ca anticipare a pătimirii ("le-ai arătat ucenicilor în taină preasfântă junghierea ta"), dar şi ca memorial ("faceți în pomenirea Mea"). Aşadar, imnografia ne indică faptul că aceste cuvinte şi gesturi pe care le "lucrează" Isus în foişor au în ele capacitatea de a lega anticiparea şi memorialul de prezentul continuu al jertfirii, de Mielul pururi jertfit, de eterna Liturghie, jertfa spirituală ("nu voi mai bea băutură din viţă, până când o voi bea nouă, întru slava Tatălui meu cu voi, moştenitorii mei"). De asemenea, Isus lucrează învăţându-i amănunţit pe apostoli modul de slujire sacramentală, după cum ne indică troparele.

Isus instituie Euharistia şi Preoţia.  Instituirea Tainelor este precedată de spălarea picioarelor ucenicilor. "Cel ce este bogat" se scoală de la cină, se încinge cu ştergarul şi "îşi pleacă grumajii" pentru a spăla picioarele ucenicilor, el, ca Ziditor, plecându-se "înaintea lutului". Prin această pildă pe care Isus le-o dă apostolilor prin spălarea picioarelor, el "îi îndreaptă pe calea cea dumnezeiască", pe calea slujirii pe care Însuşi Domnul o manifestă faţă de oameni. "Cel ce îmbraci cerul cu nori şi împărăţeşti pe scaunul măririi, te-ai încins ca să speli picioarele cele de ţărână". Prin aceasta, ne este indicat faptul că Tainele pe care Domnul "le lucrează" sunt spre slujire, Isus "arătând ucenicilor săi chip de smerenie; că cel ce îmbracă cerul cu nori, şi-a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor" şi "urmaţi pildei, precum aţi văzut întru mine". Instituind Preoţia, El le dă ucenicilor poruncă să îl urmeze în slujirea pe care le-a pilduit-o prin spălarea picioarelor, adică să repete şi să perpetueze această slujire, dar şi slujirea cultuală de la Cină: "aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea", iar un tropar spune că în foişor "Isus îi învaţă tainele pe apostoli" şi îi mandatează să repete acest cult.

Euharistia este "pâinea cea de viaţă, sângele vărsat prin junghierea dumnezeieştii coaste." Ea arată "în taină trupul şi sângele lui." Prin Euharistie, Isus "ospătează lumea" şi "drege pahar celor credincioşi" care primesc "cu buze de lut, dar cu inimi curate, Paştile jertfit, Care lucrează întru noi sfinţenie." Această taină este "masă hrănitoare de suflete, băutură dumnezeiască fiind cu adevărat Înţelepciunea lui Dumnezeu", "pahar de veselie care este spre mântuirea neamului omenesc" care întăreşte sufletul în credinţă, "băutură nouă, mai presus de cuvânt", "trupul cel dumnezeiesc", "ospăţ al Stăpânului", "masă nemuritoare", în fine, "junghierea mielului", jertfa prin care Isus "răpeşte lumea de la cel străin". Isus însuşi indică Euharistia ca fiind trupul său şi sângele său, taina prin care îşi perpetuează prezenţa fizică în lume până la sfârşitul veacurilor.

Biserica ne indică şi igiena sufletească care să ne facă vrednici de această taină: trebuie să ne apropiem "cu frică la masa cea de taină, să primim pâinea cu suflete curate, rămânând împreună cu Stăpânul". Rămânerea cu Isus înseamnă nu doar privegherea cu el, ci şi imitarea smereniei lui. Acelaşi tropar continuă: "să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia, că Hristos aşa a poruncit." Accesul la Euharistie este "la loc înalt" spre care trebuie să ne îndreptăm "cu gânduri înalte pentru a ne îndulci".

Dar "nimeni să nu vină la masă cu vicleşug ca Iuda. Că acela primind pâinea, s-a lipsit de pâinea vieţii,fiind numai chip de ucenic, iar cu fapta ucigător." Altfel ne vom osândi ca el, cel care ia îmbucătura cu mintea întunecată: "Mâinile cu care ai luat pâinea nestricăciunii, le-ai întins de ai luat arginţii; gura ţi-ai adus cu înşelăciune spre sărutare, cu care ai primit trupul şi sângele lui Hristos; dar vai ţie!" Împărtăşirea din Euharistie cu gânduri viclene este fisura prin care începe pierea sufletului. Ucenicul viclean "ţinând în gură pâinea cerească, a făcut vindere împotriva Mântuitorului." Domnul vrea să-l înveţe şi pe el tainele, vrea să-l facă şi pe el preot, dar el nu se gândeşte la taina Cinei. El participă la ea întinat şi întărâtat în planul său pentru care căuta "vreme cu prilej" pentru a-l pune în practică. "Aruncă cele sfinte câinilor, că turbarea iubirii de argint l-a făcut a se întărâta împotriva Stăpânului." Iuda este "neînţelegător" în faţa acestor taine "şi n-a înţeles să strige: Pe Domnul lăudaţi-l". În timp ce Euharistia satură, gândul său după arginţi este "nesăţios", semnalează alt tropar. De aceea se leapădă de taina Preoţiei şi nu se lasă învăţat de Domnul.

Iată cum Euharistia poate fi pentru unii "pâine de viaţă", iar pentru alţii, pahar de osândă. Aşadar, cu suflet curat să ne apropiem de tainele Cinei. "Gustaţi şi, cunoscând că Eu sunt bun, ziceţi: Cu slavă s-a preamărit Hristos Dumnezeul nostru!" 

Misterul Vinerii Mari e deja anticipat: "Hristos este lângă uşi; Paştile de jertfit au venit!"