Săptămâna Mare este un timp liturgic foarte condensat pentru Biserica Catolică de tradiţie bizantină. Prima parte însumează o succesiune de apeluri la priveghere, rugăciune şi meditaţie profundă. În a doua parte, începând cu Joia Mare, tensiunea liturgică creşte şi se celebrează concret pătimirea Domnului.
Deniile Mirelui din primele trei zile ale Săptămânii Mari prezintă imagini simbolice şi profetice în legătură cu pătimirea lui Isus, dar şi în legătură cu dimensiunea eshatologică a Răscumpărării. Mirele vine în miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind, spune imnul Mirelul Bisericii. Acum, "cinstitele patimi răsar lumii ca nişte lumini de mântuire, că Hristos merge să pătimească din bunătatea sa."
În Lunea Mare, Biserica îl pomeneşte pe Iosif, patriarhul din Vechiul Testament, preafrumos la chip şi vândut de fraţii săi din invidie, imagine a lui Isus ce va fi vândut din invidie de către Iuda. În aceeaşi zi, e pomenită şi pilda smochinului neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului. Cei care nu se ostenesc pentru roade, vor fi lăsaţi afară, aşa cum ne indică pildele din ziua următoare. Însă Biserica a văzut în pilda acestui smochin neroditor imagine a înnoirii lucrurilor, legea veche găsindu-şi blestem în cuvântul Mântuitorului, întrucât nu a adus rod. Smochinul devine astfel cuvântul mort şi fără rod, dar şi imagine a aristocraţiei religioase în care Scriptura nu mai era lucrătoare. "Nerodirea legii a blestemat-o, ca pe cea care a odrăslit frunze, adică: înţelegerea umbroasă a Scripturii, care roade de fapte bune n-a avut, pentru fărădelegea lor" şi completează alt tropar din Lunea Mare: "adunarea cea călcătoare de lege s-a prefăcut în smochin neroditor." Un tropar de la Vecernia din seara Duminicii Floriilor arată mai tranşant această realitate, când spune: "adunare vicleană şi desfrânată, care n-ai păzit credinţa bărbatului tău, pentru ce ţii testamentul căruia n-ai fost moştenitoare? Pentru ce te lauzi în Tatăl, lepădându-te de Fiul? Pe proorocii care au propovăduit pe Fiul nu i-ai primit; ruşinează-te măcar de copiii tăi, care strigă: Osana!"
Marţea Mare stă sub semnul celor 10 fecioare şi al pildei talanţilor. Stăruinţa la priveghere îşi găseşte culmea în această zi. Biserica îşi cheamă fiii să îşi "îngrijească candelele, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă." În plan paralel, sunt anticipate deja şi faptele trădării şi uneltirile împotriva Domnului puse la cale de către "sfatul fărădelegii". Preoţii şi cărturarii îl îndeamnă pe Iuda la vânzare. Într-un astfel de context, în care se denunţă fragilitatea omului şi uşurinţa cu care omul cade în capcana vicleniilor, Biserica face o serie de îndemnuri cu vehemenţă: "Să lepădăm lenea departe de la noi şi să-l întâmpinăm pe Hristos, Mirele fără de moarte", "să avem din destul în vasele sufletului nostru untdelemn de împărtăşire", "înmulţiţi-vă harul cu ajutorul lui Hristos", "suflete, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu, ci vesteşte minunile Lui, ca înmulţind harul, să intri în bucuria Domnului tău", în fine: "Veniţi, credincioşilor, să lucrăm Stăpânului cu osârdie, că împarte slugilor bogăţie; şi fiecare din noi să înmulţim talantul harului după măsură." Imnografia din această zi face referiri şi mai directe la destinul eshatologic al lucrurilor. Biserica cântă în raport cu patimile Domnului şi ne atrage atenţia să ne pregătim pentru marea sărbătoare, dar şi pentru marea noastră trecere, pregătirea noastră pentru Cer: "Cămara s-a deschis şi împreună cu ea s-a împodobit şi dumnezeiasca nuntă; Mirele este aproape", iar "când vei veni în mărire, Isuse, cu puterile îngereşti, şi vei sta pe scaunul de judecată, să nu mă desparţi pe mine, Păstorule cel bun. (...) Dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele, prin împărtăşirea pătimirilor Tale."
În Miercurea Mare, imnografia cântă despre Iuda şi despre exemplul pe care îl dă păcătoasa prin smerenia ei, prin pietatea ei care, prin credinţă, se transformă în adorare. Dar tot în această zi este reliefată şi măreţia Domnului, mai bine zi măreţia smereniei sale suprafireşti. Acest paradox este indicat de mai multe tropare. Pe de o parte, "vrând să arăţi tuturor, Isuse, umilinţa Ta cea mai presus de fire, te-ai ospătat cinând în casa lui Simon", iar pe de alta: "casa lui Simon te-a încăput, Isuse, pe Tine, Cel neîncăput pretutindeni." În Sfânta şi Marea Miercuri, patima Domnului intră deja într-o mare tensiune anticipativă. Acum "Iuda cel înşelător, poftind iubirea de arginţi, a gândit cu vicleşug să te vândă pe tine, Doamne, comoara vieţii." Iuda "se leapădă de harul cel dumnezeiesc" şi de "prietenia cu Dumnezeu", se face "rob vrăjmaşului" de aceea, atrage atenţia troparul, "rea este lenevirea, mare este pocăinţa." În schimb, păcătoasa apare în grabă la Isus, semn al dispoziţiei interioare, având dor după Dumnezeu, după iertare, după adorare.
Biserica vede patima Domnului în dimensiunea milei divine. Domnul "se grăbeşte să pătimească de bunăvoie pentru lume." Biserica ne indică patima Domnului model, dar şi act la care noi participăm prin îmbrăţişarea întâmplărilor vieţii noastre. Biserica ne cheamă să "ne alipim de Domnul, să fim gata spre batjocură, spre scuipare şi spre ocară, ca împreună să ne slăvim." Patimile Domnului sunt vindecătoare, spune un tropar, dar vigilenţa noastră trebuie să fie deplină, subliniază Biserica, pentru ca sufletul "să nu fie ajuns de vina smochinului, ci te nevoieşte, suflete, să rodeşti roade bune din brazdele inimii."
De aceea, creştinii petrec Săptămâna Patimilor în rugăciune şi penitenţă, priveghind cu Domnul, însoţindu-l cu toată fiinţa în patima sa, lăsându-se înnoiţi prin forţa Tainei Spovezii şi a Euharistiei la care sufletul recurge acum pentru a se curăţa şi întări.