Nu există comentarii încă

EDITORIAL | Biserica, provocări și controverse

Editorialul de azi e realizat de Pr. Mihai Todea, din Cluj-Napoca.


Papa Ioan Paul al II-lea, astăzi Sfântul Karol Wojtyla, spunea, în Constituția Apostolică Fidei Depositum, că actualul catehism, cel din 1992, respectă ordinea precedentului catehism, cel al lui Pius al V-lea, care, publicat fiind pentru a îndeplini una dintre directivele Conciliului din Trento, începe explicarea articolului al IX-lea – cel despre Biserică – făcând următoarea afirmație: „Cu ușurință se presupune grija pe care parohii trebuie să o acorde explicării, către credincioși, al conținutului real al acestui al IX-lea articol, luând aminte, în principal la aceste două aspecte. Mai întâi de toate că profeții, așa cum spune Sfântul Augustin (în Comentariul la Psalmul XXX, 2, 8), au vorbit cu claritate și minte deschisă despre Biserica Domnului Nostru Isus Cristos, previzionând că foarte mulți vor fi mai ușor înșelați asupra acestui pinct decât asupra misterului Întrupării... Apoi, în al doilea rând, că dacă vom avea bine întipărit în minte și suflet acest adevăr, foarte ușor se va evita căderea într-o astfel de eroare și erezie”. (Catehismul Roman, I, 10, 1).

Aceste cuvinte dimpreună cu surprinzătoarea afirmație cum că este mai ușor să cazi în eroare asupra Bisericii decât asupra misterului Întrupării, nu numai că scot în evidență importanța pe care catehismul din Trento o atribuie acestui articol al Crezului, ci, în același timp, evidențiază de ce acordă această importanță.

Ceea ce Conciliul din Trento afirmă, citându-l pe Augustin, rămâne valabil nu numai pentru Conciliul Vatican II ci și pentru timpurile noastre. De fapt, până la urmă, este vorba despre un adevăr veșnic valabil: cum poți răspândi Biserica, până la marginile lumii, dacă nu știi ce este Biserica; cum poți crede învățăturile Bisericii, dacă nu știi ce este Biserica; cum poți fi membru al Bisericii, dacă nu știi ce este Biserica? Aceste întrebări, mai mult sau mai puțin retorice, ne fac să afirmăm că până la urmă nici măcar Biserica nu s-a înțeles bine pe sine însăși și de aici rezultă crizele prin care a trecut de-a lungul veacurilor și prin care trece și astăzi. Dacă ne gândim bine, problema legată de Biserică este asemănătoare, chiar identică cu problema omului: Ce este omul sau cine este omul? Dacă cineva v-ar întreba: „Cine ești tu? Ce ești tu? Care este scopul, rostul, finalitatea omului și deci care scopul, misiunea, rostul tău? Ce ați răspunde?

Acum gândiți-vă că ați fi întrebat: „dacă ești creștin, care rolul tău în Biserică? Care este misiunea ta, rostul tău, scopul tău? Ce este Biserica ale cărei învățături le crezi, le trăiești, le practici și le propovăduiești? Care este scopul și misiunea Bisericii din care faci parte?

Teologii și gânditorii perioadei pre și post conciliare au intuit importanța acestor aspecte, care au devenit esențiale și definitorii pentru teologia catolică a sfârșitului secoluuli trecut. Astfel putem afirma fără a greși prea mult că peroioada post conciliară poate fi definită ca fiind prin excelență ecleziologică.

Majoritatea oamenilor, chiar a credincioșilor, se simt atrași de Dumnezeu și sunt fascinați de Isus Cristos, își doresc o viață spirituală religioasă – nu doar intelectuală – autentică care să-i ducă la contemplația misterelor divine și la experiențe mistice extatice; însă nu înțeeg de ce există Biserica, de ce este necesară Biserica pentru a avea acces la Isus Cristos și implicit la Dumnezeu. Din păcate chiar cei mai autentici creștini – nu toți dar mulți – consideră Biserica ca fiind unul dintre obstacolele care trebuie depășite, în drumul lor spre Dumnezeu. 

De-a lungul vremurilor Biserica a fost acuzată de multe, i s-au adus o mulțime de obiecții și a trebuit să facă față neîncetat provocărilor pe care societatea i le-a scos în cale, crizele prin care a trecut au fost majore și au lăsat răni adânci în trupul ei fragil.

Obiecțiile pe care lumea modernă, contemporană le aduce Bisericii pot fi sintetizate sau reduse la 6. Din păcate spațiul pus la dispozitția noastră nu ne permite să la detaliem și să oferim răspunsurile pentru fiecare în parte.

  1. Credința religioasă și deci religiozitatea sunt în criză. Mai mult religia ca și căutare a lui Dumnezeu, a divinului nu are sens în lumea modernă/
  2. Credința și conținuturile acesteia, adicăafirmațiile creștine în ceea ce privește istoria mântuirii, au o semnificație obiectivă sau doar un caracter subiectiv, fiind simple manifestări ale întâlnirii existențiale ale sufletului cu Dumnezeu.
  3. Pe de o parte refuzul dialogului cu necredincoșii dar și cu mediile culturale, academice, științifice și politice; pe de altă parte chiar dialogul, în acest caz fiind vorba despre ecumenism și deschiderea față de toate celelalte religii. Cu toate acestea mai există o obiecție în legătură cu dialogul și care vine din interiorul Bisericii, evidențiindu-se o lipsă de dialog real între ierarhie și ceilalți membri.
  4. Diferența sau conflictul prezent în viața Bisericii de azi produs de incoerența/distonia dintre aspectul instituțional și cel profetic.
  5. Respingerea societății civile și de aici imposibilitatea de a mai fi parte componentă a societății prezentă la luarea deciziilor și oferirea unor alternative.
  6. Dorința de purificare și întoarcerea la valorile evanghelice împotriva spiritului lumesc/mondan de dominare, respingere și instrumentalizarea celorlalți.

Trecând peste toate obiecțiile și acuzele care-i sunt aduse Bisericii, astăzi, amenințarea cea mare nu este pandemia cu interdicțiile, distanțările și măștile sale, astăzi Biserica nu este atât de mult amenințată de vreo ideologie sau de societatea civilă secularizată. Marea provocare, pe care Biserica trebuie să o înfrunte este amenințarea cu descopunerea internă, dacă vreți putem să-i desființarea sau autodistrugerea: vorbim despre o criză a credinței, nu în societate, în lume sau a lumii ci o criză a credinței în rândul credincioșilor creștini; vorbim despre o criză a vocațiilor pentru că nimeni nu mai vrea să slujească, toți vrem să fim șefi, autonomi, independenți, stăpâni, patroni și până la urmă autocefali; vorbim despre o criză a sfințeniei pentru că iubirea este ea însăși în criză, cei care cred într-un Dumnezeu care este iubire, nu mai iubesc, nu se mai iubesc uul pe altul...și toate acestea acum chiar în momentul în care civilizația umană stă să nască o nouă societate, o nouă cultură și ar avea atât de mare nevoie de ajutorul activ al Bisericii pentr a-și afla propriile valori.

Soluția, cred eu, nu stă într-o reacție doctrinală oficială sau canonică ci într-o reacție interioară a fiecăruia dintre noi, a fiecărui membru al Bisericiiăn parte. Nu este vorba despre ceva ce trebuie făcut sau spus, în sensul de definit de ierarhie, teologi, filozofi, ci despre ceea ce trebuie să fac eu cu mine însămi, ce trebuie să eu pentru a trăi idealul creștin, adică în așa fel încât să nu mai am nevoie de spovadă, să nu mai am mustrări de conștiință pentru faptele de astăzi ci doar părerea de rău pentru față de trecutul îndepărtat.

Nu trebuie să ne îngrijorăm peste măsură, să intrăm în panică față de amenințările și provocările pe care trebuie să le înfrunte Biserica; a trecut ea prin multe de-a lungul istoriei sale. Tocmai pentru că este vie, a fost tot timpul în criză, în mișcare, în veșnică transformare și reformare. De-a lungul celor două mii ai existenței sale, nu s-a putut spune sau gândi: „gata, s-a sfârșit, Biserica a murit”. Însă imediat ce lespedea a fost pusă peste mormânt a răsunat strigătul de biruință care-i afirmă și definește perenitatea: „Cristos a Înviat din morți cu moartea pe moarte călcând!”

Postează un comentariu